„Secretul este să nu-ți lași mintea să lenevească”, spune actorul care, la 88 de ani împliniți în 10 aprilie, pregătește un nou spectacol. Eugen Țugulea joacă la Teatrul „Regina Maria” de-o viață și nu se dă bătut. Despre cum și-a asumat meseria pe care o face de 64 de ani, ne-a spus în interviul de mai jos.

–         Domnule Eugen Țugulea, ați împlinit o vârstă pentru care puteți fi invidiat și cu siguranță sunteți invidiat de multă lume. V-ați născut în 1931. Cum era lumea pe vremea aia?

–         Mi-am petrecut primii ani la o margine de oraș. Îmi amintesc că mă duceam de dimineață cu sora mea până la brutărie – aveam două surori mai mari, și una era la școală, eu aveam vreo 3-4 ani -, ea cumpăra pâinea și eu veneam cu ea acasă. E, asta însemna că trebuie să mă scol foarte devreme, cum se pregătea ea pentru școală, dar, vedeți, faptul că de mic am fost pus să fac ceva m-a ajutat și mai departe. Eu nu mă duceam la bunici să mănânc cireșe, ci mă duceam să muncesc. Sigur că mă duceam pentru cireșe dar, până la urmă, mă apucam să fac ceva, ori să pasc vitele, ori să mă duc cu bunicul la plug, apoi la prașilă. Așa a fost viața pe vremea aceea. Sigur că nu eram foarte fericit. Mai ales când am crescut un pic jucam fotbal, mă duceam cu prietenii din cartierul nostru dar, în loc să mă duc la joacă, mă lua mama și mă ducea la țară, la muncă și veneam cu o săptămână înainte de a se termina vacanța. Și prietenii mei, adevărați sau între ghilimele, spuneau: a venit Mârlanul, așa mă porecliseră. Sigur că pe mine durea.  Din fericire pentru Mârlan, munca l-a făcut să se împlinească, chiar dacă el nu știa exact cât și cum. Pot să spun, cred, fără regret, că nu-mi pare rău de ce am făcut în viață, nici de alea bune, nici de alea rele.

–         Știu că ați făcut actorie întâi la Institutul de Teatru din Cluj care s-a desființat în anii ’50, la un moment dat. Cum s-a întâmplat să ajungeți de la Vaslui la Cluj, și nu la București, unde trăgea mai tot moldoveanul?

–         E o adevărată odisee. Eu în adolescență am recitat de vreo două ori. O dată am luat premiul doi, că premiul I l-a luat fata directorului de liceu, care avea vreo șapte ani. Pe urmă am jucat într-o piesă de teatru și m-a văzut un inspector de la București și mi-a spus: Băiatule, tu ai putea să faci facultate. M-am dus la o selecție  pentru cinematografie. Un prieten, coleg de al meu, îmi spune: Băi, dacă te duci acolo spui că îl cunoști pe Petrică Popa, era un actor de la Teatrul Mic din București, care pe vremea aia se numea Studioul Actorului de Film. Ei erau veri.  Mă duc acolo, la preselecție, la Galați, spun o poezie, mă pune respectivul domn, un tip înalt așa, slab, cu ochelari, să fac un exercițiu de mimică, auzeam pentru prima oară de așa ceva, habar nu aveam despre ce este vorba, am improvizat eu ceva. (Îmi amintesc și acuma tema, intri într-o curte, apare câinele și o iei la fugă.)  Și nu știu cum vine vorba și zic: Știți, eu îl cunosc pe domnul Popa. El a început să râdă. Suntem rude, am spus eu, totuși cu jumătate de glas. Asta se petrecea la un fel de Casă de Cultură. Și, după ce ies de acolo, directorul Casei de Cultură, care a asistat la scenă, spune: Dar știți cu cine ați vorbit? Eu răspund:  Nu! Cu cine? Cu domnul Petrică Popa, cu care ați spus dumneavoastră că sunteți rudă. Firește, rezultatul a fost că am căzut.

Îmi băgaseră însă fitilul, colegii, și mi-am zis: hai să mă duc la București. Ștefan Ciubotărașu mi-era rudă, văr cu mama. Mă ia un unchi și mă duce la nenea Fănică Ciubotărașu. Am spus o poezie, s-a uitat la mine, mi-a dat câteva indicații și am plecat. Dar între timp vorbise cu unchiul meu. L-am întrebat: Ce ți-a zis nenea Fănică? Mi-a zis că tu ai ceva calități, dar ai o voce prea groasă pentru fizicul tău. În fine, m-am prezentat la examen la București. Ce se întâmpla pe vremea aia la institut era de pomină. Era ca la meciurile de fotbal. Am fost 4000 de candidați pentru 40 de locuri. Normal, am căzut. Dar am auzit colegi spunând că se dă examen peste trei zile la Iași. Acolo, să n-o lungesc, am ieșit al doilea. S-a desființat, însă, Institutul de la Iași și am fost repartizați toți cei de la Iași, 19, la Cluj. Dar nu apuc să mă bucur de treaba asta, că am primit ordin de chemare la armată.

–         În timpul Facultății? Înainte?

–         Înainte să plec în Cluj. Gata, mi-am luat gândul de la facultate.  Îmi pregătisem valiza să plec la armată, dar nu mă tunsesem. Și se hotărâse în anul ăla că băieții care au intrat la facultate vor face armata în cadrul facultății. Asta s-a și întâmplat, am ajuns la Cluj, am făcut partea teoretică a armatei acolo și în vara lui 1952, după ce am terminat sesiunea, am fost înregimentat la Oradea ca să facem și instrucția. Într-o duminică, după ce am depus jurământul, am ieșit în oraș să bem și noi o bere și am venit aici, vizavi de teatru. Și ne uitam așa…  Uite, măi, ce teatru frumos, aici venim când terminăm! Eram promoția care am terminat în 1955, atunci se hotărâse să se înființeze la Oradea secția română. Am venit 12 inși aici, 11 actori și regizorul Radu Penciulescu. Așa am ajuns la Oradea. Eu am făcut la un moment dat un cerc închis, ca să zic așa. Am început la București cu examenele, am mers la Iași, am venit la Cluj și apoi s-a desființat și Clujul și m-am întors la București, și am terminat la București. Asta e istoria, ca să vezi ce ciudată este uneori viața.

–         Și apoi ați venit la Oradea și ați rămas aici.

–         Da, am jucat Ionescu, sau Popescu, nu mai știu exact, în „O scrisoare pierdută” de Caragiale, cu care s-a inaugurat activitatea teatrului în 26 noiembrie 1955, și de atunci am rămas aici. Aș fi avut ocazia să plec, dar m-am simțit foarte bine aici. În 1960 mi s-a propus, hodoronc-tronc, nici nu mă gândeam, să fiu director al teatrului.

–         Erați încă foarte tânăr…

–         Aveam 29 de ani. Și nici nu îndeplineam condițiile. Minimum necesar pentru a fi într-o funcție de conducere era să ai vechime 6 ani. Eu nu aveam decât cinci. Dar, până la urmă, m-au aprobat.

–         Dintre rolurile pe care le-ați jucat de-a lungul timpului, care vă este cel mai drag? Sau cum ar arăta un top?

–         E foarte greu de spus. Eu mi-am iubit și rolurile mici, toți actorii își iubesc rolurile mici. Dar rolul care m-a convins că am ce căuta în teatru a fost cel al profesorului Butnaru din „Nota 0 la purtare” de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, în care jucam un profesor bătrân. Spectacol pus în scenă de Ion Marinescu, să-l ierte Dumnezeu, un actor excelent, un autodidact, care avea un profesionalism de excepție. Ei, acel Butnaru a fost un rol pe care l-am iubit foarte mult, pentru că a fost un rol de compoziție, pe care l-am realizat în al doilea sau al treilea an de când venisem la Oradea. Eram toți tineri, sub 30 de ani. La premieră eram machiat, aveam perucă, nimeni nu știa cine joacă rolul. Iar când, la sfârșit, mi-am dat jos peruca și a realizat publicul cine l-a jucat pe Butnaru,  am avut primul meu mare succes. Și nu pot să nu rămân cu el, când sala îmi striga „bravo” și pe mine mă umfla plânsul. E un rol pe care l-am și făcut bine. Văzusem piesa la Cluj, unde rolul meu fusese jucat de un actor foarte bun, Constantin Anatol, și am furat ceva și de la el. Meseria asta se învață și „urât”. Trebuie să știi să furi, adică nu să imiți pe cineva, ci să vezi ce face el bine, ce face el prost, să știi să preiei ce este bun, în general în meserie, nu numai într-un anumit rol, și să nu faci ce este prost. Asta este o meserie în care poți să furi  fără să fii acuzat. Nu să pastișezi, ci să preiei elemente care te pot ajuta.

Am iubit rolul lui  Ioviță din „Cartea lui Ioviță” de Paul Everac, la premiera căruia s-a întâmplat una dintre tragediile din teatru pe care puțină lume le știe. Colegul Jean Săndulescu, care juca un profesor universitar, a făcut un atac cerebral  înainte de a intra în scenă. Personajul lui Săndulescu era ultimul care intra în scenă. A făcut AVC-ul  și a jucat 15 minute,  cu jumătate de creier valid, asta mi-au spus-o medicii. Întâmplarea face că era un medic în sală care, când și-a dat seama ce se întâmplă, a ieșit să cheme salvarea. Lui Săndulescu îi era din ce în ce mai greu să vorbească dar a spus textul cu o singură poticnire. Însă nu se mai putea ridica să plece, să iasă din scenă. Am improvizat, l-am luat de braț, l-am scos afară, m-am întors apoi să spun ce am de spus. Din păcate, Jean Săndulescu a murit la spital.

Astea sunt roluri pe care le-am iubit. Eu sunt un actor care, și asta pot să o spun cu gura plină, a fost corect, niciodată nu și-a bătut joc de vreun rol, am jucat, deși eram director, și două vorbe într-o piesă, pentru că asta este meseria noastră. Ce ar fi să fie o piesă numai cu roluri principale? Există așa ceva? Eu cred că nu există. Dacă suntem actori, și asta este meseria noastră, trebuie să facem și două vorbe, că și alea sunt necesare, și să facem și un rol principal, dacă îl putem face. Nu mi-a fost rușine niciodată să joc orice rol. Sigur că nu le iubeam ca pe acelea mai mari, dar niciun spectator care a fost la spectacolele în care am jucat eu, și știu că poate sună că sunt lipsit de modestie, nu poate să spună că mi-am bătut joc. Nu, eu mi-am făcut meseria onest. Cât am putut.

–         Știți cum erau întrebați pe vremuri oamenii de 100 de ani, care este secretul longevității și al vitalității? Aveți o vitalitate de invidiat!

–         Să știți că lucrurile nu sunt chiar așa de complicate. În primul rând, am fost un tip sportiv. Am făcut aproape toate sporturile care se puteau face copilăria și tinerețea mea într-un târg ca Vasluiul. Am făcut gimnastică. Am lucrat cu un pensionar militar, un neamț, care a făcut cu noi, pe când aveam 14-15 ani, o formație de gimnastică, în care am lucrat și la zburători din ăștia cum se fac la circ. Zburam la 8 metri, fără plasă. Pe de altă parte, așa cum v-am spus, am muncit la câmp și cunosc toate muncile agricole. În al doilea rând, sunt un tip care nu poate să stea. Am lucrat în permanență, și când eram distribuit, și când nu eram. După ce m-am pensionat, nu am putut să stau. Sigur, am jucat mai puțin. Eu am făcut într-o perioadă de interimat ca director, din `68 până în `71, primul recital de balade populare și cântece țigănești de M.R. Paraschivescu. După ce am ieșit la pensie m-am reapucat de recitaluri. Am reluat baladele, împreună cu Oana Lianu, apoi am făcut, la 450 de ani de la moartea lui, sonetele lui Michelangelo. Apoi am făcut recital Topârceanu, recital Nichita Stănescu, și anul acesta un recital Arghezi. Și ca să nu creadă lumea că știu să fac numai poezie, m-am apucat de piesa care a câștigat Concursul de Dramaturgie al teatrului.

Ceea ce mă întrebați dumneavoastră pornește de aici, de sus, de la cap. Secretul este să nu-ți lași mintea să lenevească, să iasă din circuit. Eu învăț poeziile astea pentru că sunt conștient de faptul că trebuie să-mi mențin mintea limpede și activă ca să trăiesc. Pentru că știu că dacă fac pauze, intră și creierul în repaus și poate să intre în repaus total. Toți știm că ne-am născut și că vom muri. Când se va întâmpla, nu ține însă de noi.

Interviu de Claudiu Groza, Teatrul Regina Maria