Născut la Onești, într-o familie de muzicieni, Cristian Lupeș se va dedica muzicii, studiind la Universitatea Națională de Muzică București și devenind, în 2012, doctor în muzică. Va ajunge atât la pupitrul marilor orchestre românești, cât și de la al celor din străinătate. Publicul din județul Bihor îl va putea întâlni pe îndrăgitul dirijor la Filarmonica de Stat Oradea, în seara zilei de 24 septembrie, când va avea loc concertul din cadrul Turneului Național ,,100 x Enescu”.

NewsBihor: Cum ați făcut cunoștință cu muzica?

Cristian Lupeș: Continuându-vă metafora, nu-mi aduc aminte de existența mea înainte de întâlnirea cu muzica. Așadar, momentul ori este prea infantil, ori, precum orice credință pe care o iei în serios, putem considera că muzica era deja parte din mine. Obiectivând puțin cu sinceritate, trebuie să recunosc sprijinul covârșitor dat de mediul muzical în care am crescut datorită unei mame la rândul ei dirijor de cor și profesoară de muzică. Îmi place să spun că nu există o ,,genă” muzicală, asta însemnând că nu are ce să se transmită. Cred în capacitatea tuturor de a se raporta firesc la acest fenomen acustic organizat – muzica – dar unii au, desigur, aptitudini superioare date de educație, mediu, influențe etc. Modelul exploziei originare îmi place mult deoarece îmi justifică nevoia de magie a existenței noastre. Suntem făcuți din aceeași ,,materie” ca și muzica, din vibrație. E o teorie frumoasă pe care o susține Brian Green, în capitoul ,,Totul este muzică”, din cartea dedicată teoriei stringurilor, ,,Universul elegant”.

N.B: Care sunt modelele dvs. în muzică?

C.L: Cred în procesul schimbării constante, perpetue. Spunând că admir copilăria, mă refer la capacitatea teribilă de a învăța și evolua constant și continuu. Astfel, în viață este firesc ca, trecând prin diferite etape, să tot schimbăm modelele. Până la trei ani, orice era muzică – mai ales simfonică – reprezenta un model. Cred că asta ne este propriu tuturor, dar, cum spuneam, am avut parte de un mediu muzical ,,profi”. După aceea, au apărut emisiunile lui Bernstein, genericele cu Celibidache, simfoniile beethoveniene cu Karajan, sălile de concerte din București sau de pe unde călătoream. Am ajuns și în perioada Pink Floyd, Timpuri Noi, Faith No More, sau Red Hot Chili Peppers. Au trecut multe alte etape, dar acum, influențat de Enescu, modelul este din ce în ce mai aproape de natură, de identificarea cu toată această biosferă senzorială care ne poate oferi staze. Așa se transformă un pizzicato în pași, prin frunze, iar un sforzando subito în tunet de furtună.

N.B: Te naști sau devii dirijor?

C.L: Te naști să devii dirijor. Avem uneori senzația că ne-am născut cu o pre-informație, dar această bănuială este la fel de argumentată ca presupunerile legate de viața de apoi. Mi-e greu să accept că în general oamenii nu știu de la început ce vor să facă, consumând astfel multă energie în căutarea ,,propriului drum”. Eu mi-am dorit să ,,cânt” la orchestră de când mă știu. Răspunsul la această întrebare cred că ar trebui să-l ofere în general mamele. Ele știu mai bine cum te naști și apoi observă atent ce devii. E ca sărbătorirea zilei de naștere, când nu aniversatul ar trebui să fie personaj principal, ci mamele, pentru toată grija, atenția, efortul. Dar, dacă tot m-ați întrebat, am să o întreb, la rându-mi.

N.B: Ce credeți că vă diferențiază față de alți dirijori?

C.L: Suntem diferiți între noi și asta este grozav, mai ales în artă. Oare cum ar arăta lumea artei dacă nu ne-am diferenția uneori radical? E complicat să fiu extrem de obiectiv în fața acestei întrebări, dar vă pot spune o glumă general valabilă dirijorilor: ,,Diferența dintre Dumnezeu și un dirijor este că Dumnezeu nu se crede niciodată dirijor”.

N.B: Cristian Mandeal a spus că aveți o personalitate dirijorală ,,puternică și fermecătoare”. Cum comentați acest lucru?

C.L: Ce spune Cristian Mandeal, nu se comentează (zâmbește).

N.B: Ce fel de legătură există între dirijor și orchestră?

C.L: I-aș spune mai curând o conexiune ,,multicore”, care conține multe elemente contrastante, motiv pentru care fiecare cablu component este izolat. Dar relația dintre dirijor și orchestră este de mai multe tipuri. Dirijorul permanent al unei orchestre, angajat ca și instrumentiștii, are un timp de relație, din pricina menirii sale, care este una foarte precisă. Trebuie ca pe durata contractului să reușească să ridice calitatea orchestrei. Astfel, trebuie ca uneori să își sacrifice subiectivitățile artistice, în detrimentul unor obiective comune. Dirijorul invitat, oasptete ocazional al unei orchestre, are libertatea de a experimenta, de a fi subiectiv, dar nu cunoaște colectivul la fel de în amănunt precum cel din prima categorie. În rest, este ca în orice colectiv, cu relații reciproce de curiozitate, indiferență, acceptare, admirație, contestare, suspiciune, încredere etc.

N.B: Ce ne puteți spune despre Bucharest Festival Orchestra?

C.L: Este un proiect sau un agregator/cluster (cum se spune mai nou) de muzicieni foarte buni. Funcționează pe proiecte private și dă rezultate foarte bune. Din păcate, în România nu s-a ajuns la performanța de a avea o orchestră privată, cu stagiune completă. Responsabilizarea fiecăruia în mediul privat de lucru este foarte importantă și în muzică.

N.B: Regretatul compozitor Liviu Dănceanu v-a desemnat printr-un testament spiritual să îi continuați munca de coordonare a primului festival de muzică contemporană din țară, ,,Zilele Muzicii Contemporane”, de la Bacău. Cum ați primit această ,,sarcină”?

C.L: Inițial mâhnit, din pricina dispariției profesorului meu. Îmi coordonase teza de doctorat și, din păcate, a dispărut surprinzător, anul trecut, chiar în timp ce eu dirijam Simfonia a 4 -a de Bruckner, la Sibiu. Deocamdată îmi place să spun că Liviu Dănceanu a ieșit din clasă sau a plecat într-un concediu și mi-a lăsat niște teme. ,,Zilele Muzicii Contemporane” reprezintă o temă pe care o pot realiza și cu ajutorul directorul Filarmonicii din Bacău, domnul Pavel Ionescu, de asemenea membru fondator al festivalului. Anul acesta îi dedicăm ediția lui Dănceanu și ne vom bucura de câteva zile de muzică nouă. Trebuie să ascultăm muzica timpului în care trăim. Sunt frumoase și lucrările de muzeu, dar muzica nouă reprezintă vehiculul cultural cu care ne deplasăm astăzi și cred că nimeni nu mai dorește să ajungă la Viena, București sau chiar și numai până la Debrețin, cu diligența.

N.B: Pentru cine ați realizat manifestări artistice multimedia simfonice?

C.L: Așa cum bănuiți, pentru cei care nu au intrat în sălile filarmonicii, pentru tinerii care nu reușesc să-și reprezinte expresia ,,orchestră simfonică”, pentru copiii care pot să alerge în jurul scenei sau printre copacii de lângă boxe. Copil fiind, îmi plăcea să proiectez pe perete o poveste în imagini, pe care o însoțeam de înregistrarea acesteia la pick-up, la care adăugam un fond muzical. Toate acestea erau cadrul în care jucăriile se transformau în personajele basmului pe covorul transformat în scenă. Recunosc, astfel, că aceste concerte sunt și pentru mine.

N.B: La ce să se aștepte publicul de la Turneului Național ,,100 x Enescu”?

C.L: Încercăm să-l prezentăm pe Enescu tânăr și puternic, energic și încrezător. În tricou și cu ochelari de soare. Vă invităm pe toți să ne însoțiți, dacă doriți, chiar și în blugi, la filarmonică, dar încrezători și eleganți în interior. Din păcate, de multe ori ne îmbrăcăm frumos sperând să ascundem ignoranțe sau lacune interioare. Vrem să vă invităm la un concert fără prejudecăți, la o muzică spusă sincer, direct și mai ales energic.

N.B: Cum ați descrie colaborarea cu Filarmonica de Stat Oradea?

C.L: M-am bucurat de fiecare dată când am fost invitat al Orchestrei Filarmonicii din Oradea, iar acum, pregătirea acestui concert împreună cu domnul Vasile Foica, directorul artistic al instituției, s-a întâmplat sub semnul nerăbdării de a reveni. Îi mulțumesc astfel încă o dată pentru invitație și pentru efortul depus ca acest concert să aibă loc luni, 24 septembrie, ora 19.00, la Filarmonică, pe str. Moscovei. Vă așteptăm!

Larisa Patricia Herlaș