A absolvit Facultatea de Actorie la Târgu-Mureș, în anul 1985, și cea de regie la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, în 1996. A realizat spectacole în teatrele din București, Satu Mare, Ploieşti, Baia Mare, Tulcea, Miercurea Ciuc, Giurgiu, Sibiu, Constanţa, Oradea, Timișoara. A primit de trei ori premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, și a șocat atunci când a montat spectacole în tramvai sau în pădure. El este, pe scurt, regizorul și dramaturgul Gavriil Pinte.

Artistul contemporan Pinte are Oradea în suflet. Și cum ar putea să fie altfel, când a primit Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Teatru Scurt, Oradea 2013, pentru spectacolul „Cei ce nu uită“, Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol la Festivalul Internațional de Teatru Scurt, Oradea 2014, pentru spectacolul „În inima nopții. Episodul Hamlet“ și Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Teatru Scurt, Oradea 2016, pentru spectacolul „În inima nopții. Episodul Lear”. Iar, în 24 aprilie, revine la Oradea cu spectacolul ,,În inima nopții. Episodul Macbeth”, piesă care încheie trilogia ,,În inima nopții”, după ,,Episodul Hamlet”și ,,Episodul Lear”.

NewsBihor: Cum a început colaborarea cu Teatrul Regina Maria?

Gavriil Pinte: A început acum câțiva ani, când m-am întâlnit cu directorul Teatrului, Daniel Vulcu. Dumnealui, știind că fac spectacole în spații neconvenționale, mi-a propus să mă gândesc la un proiect cu trupa de la Oradea. Eu i-am prezentat câteva, dintre care el a ales ,,Cei ce nu uită”, un spectacol despre rezistența anticomunistă din România a anilor ’50, un spectacol care a plecat de la poeziile scrise în închisoare de către deținuții regimului comunist, dar și de la poezii patritarde, scrise la comanda partidului. ,,Cei ce nu uită” a fost un spectacol care începea la intrarea în teatru, se continua pe culoarul teatrului, într-o atmosferă de penitenciar, se ajungea pe scenă, acolo unde stătea și publicul, fiecare dintre ei reprezentând un martor – personaj. Ei erau fotografiați la intrare, unde li se cerea numele și primeau o cartelă, care le permitea accesul dintr-un spațiu în altul.

Iar, la sfârșitul reprezentației, spectatorii primeau o legitimație, în care poza care le-a fost făcută la începutul piesei era deja tipărită cu numele fiecărui martor, și plecau cu această legitimație acasă. La un moment dat, publicul era îmbarcat în două camioane militare și a fost transportat într-un spațiu necunoscut de ei. Ajunși acolo, spectatorii asistau la o execuție a unor deținuți care își săpau groapa, iar în spatele lor comuniștii chefuiau și, ulterior, i-au împușcat.

N.B: Că tot a venit vorba despre spații neconvenționale, de ce ați ales o scenă mobilă pentru trilogia ,,În inima nopții”?

G.P: ,,În inima nopții” a avut nevoie, din punctul meu de vedere, de noapte. Iar scena mobilă putem să o amplasăm aproape ori unde ne dorim. Spectacolul se joacă după ce se lasă întunericul, cu publicul în interiorul acestei scene mobile, dar piesa poate fi văzută și de oamenii care trec pe lângă scenă și care, de obicei, nu se duc la teatru, din motive pe care nu le comentez. Am vrut ca acest spectacol să aibă loc în inima nopții, dar și în inima orașului.

N.B: ,,În inima nopții. Episodul Macbeth” va fi jucat, în avanpremieră, la Oradea. Unde se va juca premiera?

G.P: Dacă avanpremiera se va juca în Cetatea Oradea, premiera oficială a piesei va avea loc la Craiova, pe 27 aprilie, de la ora 21.00, după ce se lasă întunericul, în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare.

N.B: De ce la Craiova?

G.P: Pentru că am fost invitați la unul dintre cele mai selecte festivaluri, dacă nu cel mai select din România, un festival în care trupele care joacă sunt printre cele mai bune din lume, cu piese de Shakespeare. Trupa de la Oradea se poate lăuda cu faptul că este una dintre foarte puținele trupe românești care ajung la acest festival.

N.B: Cum se va face legătura între cele 3 piese din ,,În inima nopții”?

G.P: În afară de spațiu, comun este faptul că toate episoadele pleacă de la piesele nocturne ale lui Shakespeare și în toate spectacolele textul se rezumă la replicile esențiale din piesele shakespeariene.

N.B: Dacă cineva nu a vizionat Episoadele ,,Hamlet” și ,,Lear” va putea înțelege mesajul piesei ,,În inima nopții. Episodul Macbeth”?

G.P: Categoric! Acest episod, care încheie trilogia, are legătură stilistică și tematică cu primele două, dar are și un statut de sine stătător, independent de episoadele precedente. Chiar dacă seamănă cum seamănă frații între ei.

N.B: La ce ar trebui să se aștepte publicul orădean de la acest al treilea episod?

G.P: La nimic! Ar fi bine să vină inocenți, ca și copiii, să aibă încredere că artiștii o să se poarte cu ei cuviincios. Ar fi bine să se lase impresionați și să vină fără prejudecăți.

N.B: Există în plan și o altă colaborare cu Teatrul Regina Maria?

G.P: Eu am ceva gânduri, dar, din cutumele teatrului, să acredităm superstiția că este mai bine să nu vorbim despre ele înainte.

N.B: Care au fost cele mai importante etape care v-au marcat cariera?

G.P: Foarte important este că am făcut studii de actorie, și că am fost, vreme de 10 ani, cadru universitar la catedreda de Arta Actorului. Determinant a fost faptul că am făcut studii de regie, la zi. De asemenea, m-a marcat întâlnirea cu poetul Cristian Popescu, mulțumită căruia am făcut primul spectacol într-un cadru neconvențional. Este vorba despre spectacolul ,,Un tramvai numit Popescu”, care avea loc într-un tramvai aflat în trafic.

Important a fost și faptul că profesorul meu de regie, Tudor Mărăscu, a sugerat să ne facem un caiet de metafore. Citeam poezie, dar faptul că mi-am făcut acest caiet m-a apropiat mai mult de teatrul poetic. Poezia este religia teatrului meu, teatrul poetic reprezentând ,,un joc secund, mai pur”, cum zice Ion Barbu. Nu fac deloc un teatru mimetic, care mimează realitatea. Fac un teatru care ține mai mult de imaginar, decât de realitatea de zi cu zi, obiectivă.

N.B: Care este cea mai mare satisfacție pe care v-o aduce această meserie?

G.P: Au fost oameni care au plecat de la spectacolele mele ușor modificați. Există un om care a scris pe blogul lui că spectacolele mele au fost momentele cele mai frumoase din viața lui. Asta mi se pare extraordinar. Am fost la Arad, cu ,,Un tramvai numit Popescu” , în cadrul unui festival, și după ce publicul a debarcat, noi am mai făcut o buclă prin oraș cu tramvaiul. La întoarcere, în stația unde s-a terminat spectacolul, după vreo 15 min., am văzut un tânăr care era tot acolo. Stătea nemișcat. Semne de acest gen mă fac să cred că teatrul poate fi un lucru important, dar asta nu înseamnă cu sunt de părere că arta schimbă lumea. E o dulce naivitate. Sunt, însă, de acord cu ce a spus Eugen Ionescu: ,,Arta îi îndreaptă pe cei drepți”.

N.B: Cine sunteți când se lasă cortina?

G.P: Eu sunt același și atunci când cortina este ridicată, și când se lasă. Asta pentru că eu fac un teatru foarte subiectiv, foarte legat de partea autobiografică. Și este riscant să încerci să fii atât de sincer. Dar, așa am ales eu să mă caut, pe drumul acesta.

N.B: Vă identificați cu un personaj anume?

G.P: Nu. Mă las contaminat de probleme care nu sunt ale mele, dar pe care aș putea să le înțeleg, propuse de niște autori cu care nu am foarte multe în comun. Anul acesta, de exemplu, a avut loc premiera unui spectacol după viața și opera lui Urmuz, un scriitor care, la 40 de ani, s-a sinucis. Nu m-a bântuit niciodată tentația sinuciderii, dar asta nu înseamnă cu nu găsesc o conexiune cu unele aspecte ale operei sale, cum ar fi ludicul sau suprarealismul, dar nu lucrurile foarte specifice lui Urmuz. Nu sinuciderea, de exemplu.

Larisa Patricia Herlaș